Conversații

Intru și găsesc canapeaua. Din piele, maro, destul de lată și încăpătoare pentru trupu-mi obosit.

Mă așez. Aprind țigara cu o singură licărire de foc și încep. Îmi făcusem bagajele demult, temeinic, pentru o excursie cu durată nedeterminată unde altundeva decât prin mintea-mi tulburată. Dau drumul gândului să-mi deschidă calea spre necunoscut. Un subconștient anevoios. Merg și dau peste spații ale gândirii. Văd și încep să cred că astea nu sunt doar amintiri, ci mai degrabă un Eu rar observabil. Mai merg dar obosesc de la atâtea imagini, evenimente, decizii. Aș încerca să negociez cu Eul. Poate așa cădem de acord să ștergem amintirile cu durere. Slabe șanse.

Mă definesc, te definesc. Nu prea ai avut succes cu uitarea. Mă opresc. Prea multe drumuri de ales și pe unde să o apuci să fie mai bine? Unde e calea aia dreapta? Mă așez și încep să cred că Eul doar mă veghează, și nu intervine în deciziile mele. Prea multe gânduri, prea puțin timp, prea multe alegeri. În viața asta îndelungată poate va fi ușor să aleg calea cea dreaptă și să îl accept pe acel Eu care cumva, prin înțelepciunea și ludicitatea sa, mă ajută să cresc.

Îmi iau bagajul și ies. Nu cred că e timpul potrivit pentru o discuție cu mine. Sau e? Rămân confuză și ajung iar pe canapea. Îi simt textura și conștientizez că drumul abia începe . Oare mă aude? Ce crede despre cea de pe canapea?

Ies și las golul să pătrundă.

Aliniere nealiniată

Cine spune că o aliniere în suflet este necesară? Linii verticale, orizontale, diagonale să treacă prin fiecare celulă a corpului tău și ulterior să se prefacă într-un ghem. Și totuși, te întrebi ce rost mai are acea adunătură de dungi care ocupă din ce în ce mai mult spațiu din tine?

Pas cu pas te îndrepți în străfunduri. Descoperi cu o oarecare mirare că mintea îți e încleștată într-un spațiu morbid. Nu ai scăpare. Mii de gânduri se ascund de ochiul minții tale. Încerci să privești și mai adânc dar parcă te îndepărtezi tot mai tare de ghemul dorinței tale.

Credeai că Universul e mereu de partea ta? N-aș zice că e așa. Crezi că își va cere permisiunea înainte de a tăvălii pe jos cu aspirația ta lăuntrică? Greu de imaginat. Parcă planetele s-au aliniat împotriva ta, nu-i așa?

N-a fost să fie azi. Ce-i drept ai putea să încerci să privești în oglindă.

Poate îți dai seama cine ești.

Nedumerire

Nu știu despre tine, dar eu una mă simt încojurată de umbre. Pași repezi și greoi la fiecare colț de stradă îndreptându-se spre ceva. Toți alergăm după ceva sau un cineva în loc să căutăm în  adâncurile unei forme nu tocmai perfecte.

Ți-am zis sau cred că ai văzut ceva lucruri despre anumite condimente ale acestei chestiuțe. Bineînțeles că nu sunt așa ușor de găsit, dar când le găsești, nu sunt ușor de ales. Să presupunem că alegem sarea – nu contează că e alimentară sau de Himalaya – o folosim mai ales pentru a accentua o rană (ceea ce nu e cazul acum).

Dacă luăm piperul ar fi prea iute la gust, greu de digerat. Scorțișoară, una dintre cele mai rafinate, o luăm în considerare în cazuri speciale ( precum o mică nuntă în cer). Ce zici de rozmarin? Aromă îmbietoare, parfum puternic, foarte bun pentru amintiri. Dar ce îi găsim inimii până la urmă?

Poate nu-i trebuie un praf ( praf magic doar …). Poate o vorbă bună, o îmbrățișare, o sărutare. Da.. cred că acestea ar fi ingredientele perfecte. Cum facem rost de ele? Destul de greu, dar nu e imposibil. Trebuie doar să încerci! Puțin curaj nu strică și așa vei fi puțin mai zâmbăreața. 🙂

Nu vrei să pornim împreună pe acest drum?

P.S.: Ai grijă la răscruce! Nu știi de unde sare iepurele.

Agonie în praf de stele

Din colțul lumii te privesc stingheră. Mișcările trupului tău mă amețesc și mă fac să mă gândesc cum ar fi dacă noi am fi. Plimbările lungi de seară să ne fie leac de melancolie, iar strânsură mâinii tale să-mi dea emoție. Cum ar fi dacă m-aș strecura în inima ta să-mi fac culcuș pe veci? Cum ar fi să ajung la gândurile tale prin retina-ți subțire?

Toate aceste dorințe le voi șlefui sub forma unui cub. Perfect, cu colțuri ascuțite și de sticlă ca să poți observa și tu cât de mult te doresc. Precum Marte a roșit când a văzut-o pe Venus, așa și eu ard în preajma ta.  Eșți serul de care am nevoie ca să pot supraviețui printre astre. Pierdută în sfera îndoielii, sufletul mi-atârna împovărat. Încerc să te deschid asemenea florii de lotus, dar parcă te închizi de frică să nu-ți fur vreo petală a inimii. Precum zeii, te răsfrângi în delirul rațiunii tale.

Am încercat să te rup din aer dar vântul mi te-a luat fără ezitare.

Picătura trupului

Inspir, expir… inspir, expir.. Inspir și iar expir până când îți simt trupul cu puterea minții. Acea atingere primordială, acea privire tăioasă ce-mi străpunge inconștientul.

Tu, spirit masculin al omenirii, jumătate androginică , un Zburător al dorințelor, vino și ia-mă! Arată-mi calea iubirii. Înalță -mă pe culmile fericirii și du-mă aproape de stele unde simt că pot atinge absolutul.

Cuprinde-mi cu ale tale mâini brațele-mi marmoreene și străpunge-mi sufletul cu ale tale sărutări calde. Ajută-mă să uit de tristețea lumii efemere, să simt adierea șoaptelor și vibrația cuvintelor care alunecă prin timpan până ajung în inimă .

Ochii tăi de un albastru marin îmi aduc aminte de valurile oceanului. Spuma lor rămasă pe piele îmi dă senzația unui fior rece și a unei emoții demult pierdute…

Tu… nu mă uita în gol!